Ziua 1 – 29.10.2009
Am ajuns în Quito pe la 9 dimineaţa, după o escală în Amsterdam şi două opriri – una în Antilele Olandeze şi o alta în Guayaquil (oraş port la Pacific). În total – 22 de ore. Am câştigat 7 ore (ei sunt în urmă) şi deşi eram obosiţi ca după o zi care a trecut, aici ziua abia începea.
În prima zi am zis să fim turişti ca la carte, aşa că am scris înainte hostelului unde ne-am făcut rezervarea dacă nu ne poate lua cineva de la aeroport … nu de alta, da e păcat să nu ştii încotro s-o iei şi să-ţi mai iei şi ţepe, chiar din prima zi, de la taximetriştii de pe lângă aeroporturi. Şoferul ne-a aşteptat cu numele lui Tudor pe un carton mare şi ne-a dus, contra 10 dolari la hostelul “Posada del Maple”. Am ajuns locul pe care îl vom numi “acasă” pentru câteva zile. Camera e drăguţă, are un pat mare, o fereastră pe măsură, parchet scârţâicios pe jos şi o baie cu apă caldă pe care o împărţim cu alţi turişti – nişte nemţi şi unii din UK.
Oraşul pare extrem de drăguţ şi cochet la prima vedere … sper să nu mă înşel. E curat, iar pomii de pe stradă sunt tunşi, frezaţi, iar verdeaţa , florile – foarte îngrijite şi ele. Asta e o concluzie modestă. Ne aflăm aici de doar două ore. Vremea e excelentă. E soare şi sunt 20 de grade la 11 dimineţa, deşi Quito e cocoţat la aprox. 2800 m altitudine. Soarele îmi pare că arde déjà … aşa că promite mai multe grade sper eu .
Tudorică a bătut din picior să mergem la o terasă (cum altfel să-şi înceapă el ziua?!!). Şoferul ne-a recomandat un restaurant – “Mama Clorinda”. Am înţeles deci că mănânci ca la mama acasă, numai că noi nu ştiam cum găteşte mama lor…
Locu e la doi paşi de hotel. Îl găsim repede şi ne aruncăm: Tudor comandă “guatita” cu orez, iar eu – pui cu llapingachos. În plus, fiecare a primit câte o supă, să ne deschidem apetitul. Nasol… supa a fost de picioare de vacă, pline de porumb răsfiert în ea, cu o culoare dubioasă (maronie să zicem) şi extrem de grasă. Verdict – mama Clorinda nu ştie să facă supă. A urmat felul principal. Tudor a dat greş cu guatita. Mâncarea e şi ea grasă, cu foarte multă zeamă, şi e pe bază de burtă de vită… parcă şi mai oribilă decât supa. Tudor s-a scos cu garnitura. A primit orez cu avocado. Excelent. I-a umplut şi burta. Eu în schimb, am nimerit-o bine. Am primit pui cu porumb gigant, expandat, avocado, salată şi sfeclă roşie, plus faimoasele llapingachos. Sunt un fel de chifteluţe de piure de cartof, amestecate cu brânză şi apoi fripte la tigaie. L-am hrănit şi pe Tudor.
În meniu am văzut şi porc de Guineea, servit întreg, crocant, cu gura căscată, la 10 dolari porţia. Tudor zice să nu încercăm dubioşenii d-astea din prima zi.
Chelneriţa a fost extrem de încântată şi de amabilă cu noi, mai ales când a aflat că sunt primele noastre ore în Ecuador. Era într-un extaz continuu. A vorbit mult şi repede, prea repede pentru noi, care am înţeles cam 45 la sută din ce spunea. La final ne-a făcut o listuţă cu ce merită să vedem în Quito. Draga de ea!
După masă am luat un taxi să mergem să vedem oraşul vechi, care n-are nimic în comun cu partea nouă a oraşului în care suntem şi care se numeşte un pic peiorativ aş zice, Gringolandia (gringo = turist). Centrul vechi e cum trebuie: cu străzi înguste, cu piatră cubică, multe sensuri unice, biserici frumoase, piaţete şi parcuri cu verdeaţă, totul pe niste străzi abrupte care au scos sufletul din noi, Bine, la asta a contribuit şi altitudinea. Am mers într-o gâfâială continuă.
Tudor s-a dat bătut la un moment dat. Până la momentul ăla, io am avut timp să-mi rotesc ochii dupa magazine – e plin de magazine care vând stofe, tot felul de fire de lână şi bumbac, iar la fiecare colţ de stradă, aproape fără excepţie se găsesc vânzători ambulanţi care vând fructe, dulciuri şi îngheţată (p-asta o păstrează la rece în gheaţă carbonică, uscată adică, şi care atunci când se topeşte nu lasă apă. Până acum jur că nici nu ştiam că există aşa ceva).
A! şi toate astea sunt acompaniate de muzică instrumentală care cântă din câte un magazin. E frumoasă atmosfera. Foarte … vie! Oamenii – extrem de coloraţi, ten măsliniu, pomeţi un pic atinşi de soare şi destul de mici de statură. Îmi place că zâmbesc mult. Zâmbesc şi eu. Şi-mi mai plac femeile de aici, cele care-şi poartă copiii legaţi bine de spate, cu şaluri rezistente, iar pe cap au pălării haioase, aproape bărbăteşti, pe care le poartă doar pe vârful capului. Şi mă termină şcolăriţele care scapă de la şcoală şi umplu străzile cu fustele lor plisate şi ciorapii albi, până la genunchi.
Ne-am întors pe jos spre hotel. Am făcut cam 6 km. Acum bem o latte, la Coffe & Toffee – un loc de care Tudor s-a îndrăgostit pe loc pentru că are TERASĂ!!!
Bine te-am găsit, Ecuador!
deci guatita nu… si mama Clorinda nu stie sa faca supa :) intriga suna excelent, mai vrem! p.s. poza cu chioscul de inghetata e dementiala, foarte comic si mesajul de pe chiosc :)) foarte tare reclama Que Bueno!! :)
Incepe bine, abia astept urmarea :-)