Ziua 7 – 24.09.2008
Dimineata am mers, conform bunului nostru obicei, cu Ibrahim si soferul la micul dejun. Desi se posteste (ca suntem in plin Ramadan), Ibrahim nu pare sa dea doi bani pe asta. Mananca bine, doarme mult, iar seara petrece cu prietenii cu mult Khat si vorbarie (ca aseara). Ne place de el. Si ne ajuta mai mult decat ne-am fi asteptat.
Apoi am mers la o scoala vocationala, care ii invata pe refugiati meserii dupa primele 8-10 clase, pentru a-si putea gasi mai usor un job. Invata sa devina electricieni, sa lucreze in piele si sa vopseasca textile.
Pentru ca ni s-a terminat creditul la mobil, am dat o fuga pana la centrul medical. Doctorul nu era acolo, dar asistenta ne-a spus ca tocmai avea loc o nastere. Pana cand asistenta a obtinut ok-ul la telefon de la doctor, micutul se si nascuse. Tudor a facut niste poze minunate.
Mama a nascut natural, fara anestezie, fara nimic. N-a zis nici “pas”, iar bebelusul a fost la fel de cuminte. Nu a plans, desi dupa ce a fost curatat si plesnit la fund (foarte rau!) a incercat, bietul de el, un scheunat. Femeile de aici sunt asa de curajoase si de rezistente!
O doamna sedea cu genunchii la gura, avea o plita sub care ardeau carbuni, iar deasupra ei, pe o tablie, s-a apucat sa prajeasca boabe de cafea (verzi). Alaturi, pe o alta plita, printre carbuni ardea tamaie (mirosul era foarte… bisericesc). In intreaga incapere era un miros foarte misto.. cafeaua prajita.. tamaia.. ce mai, trebuia sa fii acolo!
Dupa ce s-a prajit cafeaua, femeia a rasnit-o manual si intre timp a pus un ulcior cu gat subtire pe foc, ca sa fiarba apa. Cand a fost gata ne-a servit pe fiecare. Cafeaua era minunata si nu avea pic de zat.
Uagaia nu intelege de ce cafeaua si ceaiul se beau si cu gheata la noi.
Mi-a spus ca maine mergem in piata locala sa-mi iau o rochie traditionala. Am vorbit verzi si uscate – istorie, turism si chiar politica. Uagaia zice ca europenii (italienii in cazul lor) au adus gonoreea in Etiopia, plus alte boli, ca turismul ar aduce beneficii mari, daca ar fi administrat cum trebuie si ca Etiopia a fost eliberata de popor si nu de Haile Selassie.
Apoi brusc, ploaia s-a oprit. In piata nu mai aveam ce cauta: lumea fusese gonita de ploaie, dar oamenii se grabeau oricum spre casa – postul pe ziua de azi se terminase. In schimb, Uagaia vorbise cu cineva de la o asociatie a refugiatilor, sa putem merge intr-o casa, sa-i surprindem cum gatesc. Am ajuns la locul stabilit si totul a iesit ca la carte. Tudor a avut parte de “subiecti” interesanti si de lumina buna.
Femeia casei, Fatima ( o figura foarte draguta) tocmai gatea. S-a grabit, impreuna cu ai ei, sa ne ofere cele mai bune locuri din casa, pana cand am convins-o ca ea e cea mai importanta persoana, ca ea trebuie sa stea cel mai bine. Erau fericiti, ea a ras mult, l-a luat si pe cel mic in brate.. a gatit cu el asa… Eu m-am simtit iar.. nu-stiu-cum.. Nu stiu daca eu as fi primit la mine in casa doi necunoscuti, ca sa se holbeze la mine, cum gatesc, ce folosesc si sa ma si pozeze. Din pacate pentru asta eram noi acolo… nu ca oaspeti sau prieteni..
La 19:30 (nesimtit de tarziu pentru zona asta si securitatea fragila) am iesit in oras cu soferul.