Ziua 5 – 22.09.2008
Stiau e venirea noastra, le-am spus ca proiectul nostru este unul umanitar, ca vom face poze, si la intoarcere in Romania vom face o expozitie (umanitara, normal). Asta e cuvant cheie pe aici. Deschide multe usi.
Ne-am tocmit si cu un sofer care ne ia 650 de biri (65$) pe zi sa ne duca in tabere, sa ne duca la birourile UNHCR de langa tabere, etc. Deci sa stea dupa noi. Stam trei zile si jumatate in Kebribeyah (care e o tabara mare, stabila, veche, cu scoala si spital) si o zi in Sheder ( o tabara de refugiati care abia acum se pune pe picioare).
Noi speram sa putem dormi noptile la UNHCR, in Kebribeyah, poate stam mai mult pe langa angajatii UNHCR. Oricum unul va trebui sa mearga cu noi prin tabara, sa ne arate, sa ne explice, etc. Speram ca lucrurile sa mearga fix asa. Speram sa putem lua cu noi si un localnic ca sa putem vorbi cu refugiatii, iar el sa ne traduca. Refugiatii sunt somalezi, asa ca ne trebuie unul de-ai lor.
Soferul ne va duce, dupa ce terminam totul, inapoi pana la Dire Dawa. In total ii vom da 4000 de biri. Cam mult, dar altfel nu ne putem descurca. Se plangea ca numai benzina il va costa 1500, iar io i-am zis ca 4000 se fac in Romania in aproape o luna. L-am convins.
George M. mai trebuie sa ne dea o hartie oficiala, din care sa reiasa cine suntem, ce facem, ca lucram cu UNHCR-ul, si de ce ne aflam intr-o masina particulara. Pana la hartie, ne-am dus la hotel sa ne luam bagajele mari – urma sa plecam din Jijiga catre taberele de refugiati, catre Kebribeyah. Cel de la receptie ii cerea lui Tudor plata pentru inca o noapte (80 de biri) pentru ca venisem prea tarziu sa eliberam camera. Nu voia si pace! I-am propus 50. Nu! 60! M-a busit plansu si am urlat si i-am zis ca daca avem piele alba nu inseamna ca suntem si bogati! I-am aruncat banii si el a ramas destul de uimit.
Acum cand scriu, ne aflam la unul dintre cele mai bune (cica!) restaurante din Jijiga. Niciodata nu ne-au bazait atatea muste. Mii!! Am mancat injera cu carne de capra, iar Tudor, paste cu legume si putiiina carne. Se teme de stricaciuni la stomac.
La sediul UNHCR am aflat ca am asteptat degeaba. Nu puteam primi nici o hartie. Nimic. Organizatia este una non-guvernamentala, si cica nu poate emite asemenea hartii. Si-ar depasi atributiile. Ne-a enervat rau situatia, dar am hotarat sa plecam asa, fara nimic. Erau 50 de km pana in Kebribeyah, 50 de kilometri mai aproape de granita somaleza. Ce putea sa se intample? Era deja tarziu si trebuia sa ajungem la biroul UNHCR din Kebribeyah. Soferul a inteles, insa, ca mergem in tabere. Imediat am fost opriti de un ofiter de la Imigrari care ne-a cerut pasapoartele. Ne-a zis ca nu avem ce cauta acolo, ca suntem turisti, sa mergem sa vedem bisericile din Lalibela, etc. Si avea si dreptate! Dupa cateva telefoane date de Tudor, am ajuns la biroul UNHCR din Kebribeyah. Acolo, field officer-ul, Ibrahim, ne-a intampinat si ne-a ajutat mai mult decat puteam visa vreodata.
In primul rand, se pare ca exista o problema de securitate si nu suntem in siguranta nicaieri in afara zidurilor UNHCR. Ne-au lasat sa dormim aici, si pentru ca suntem in plin Ramadan, iar majoritatea sunt musulmani, dormim separat. Tudor si-a pus cortul pe veranda, iar eu dorm inauntru, intr-o camera. Maine mergem in tabara, si mai mult decat atat, vom fi insotiti de o autoritate guvernamentala pentru securitate (ARRA), de cineva de la UNHCR, plus un translator, ca sa putem vorbi cu refugiatii. Mai mult nici ca ne puteam dori.
Seara, ne-au dus cu masina UNHCR in oras (in Kebribeyah, ca sediul UNHCR era undeva la marginea asezarii) sa mancam si ne-a adus inapoi. Am mers si la Ibrahim in camera sa stabilim exact cand ne vedem a doua zi. Asta statea in pijama, cu foarte multe legaturi de khat. Mesteca si avea un chef de vorba, ceva de groaza!
