Ziua 3 – 20.09.2008
La 04:15 am facut ochi si ne-am grabit sa iesim pe usa: ne astepta afara un taxi care sa ne duca la autogara (Abstobstara).
Pe drum pana acolo am putut vedea cum arata capitala dis de dimineata: zeci, poate sute de tineri se antreneaza, alearga, fac abdomene pe jos, pe strazi (nu era nici 5 dimineata). Cu asa atitudine, nu e de mirat ca iau premii si medalii la maratoane si alte asemenea competitii. E clar – e sport national, desi am auzit ca asta (cu alergarea) nu se intampla decat in Addis.
`
La 5 dimineata fix, punct eram la autogara, care GEMEA de oameni. Cutii, saci, sute de oameni si tot atatea bagaje. Un vacarm ingrozitor! Fiecare striga cate ceva.. de cele mai multe ori destinatii catre care mergea un anume autobuz. Am strigat si noi de cateva ori “Dire Dawa” si am fost indrumati spre doua autobuze uriase pline de oameni. Ni s-a spus ca biletele se epuizasera (repet ca era 5 dimineata!).
`
Autobuzele se incarcau deja cu bagaje deasupra, peste care se arunca o prelata. Astfel, daca stai in transpiratie si caldura maxima timp de 12 ore, macar nu iti iei bagajele ude in caz ca ploua.
`
Altcineva ne-a indrumat apoi spre un al treilea autobuz (care inca nu venise). Ne-am amestecat prin multime, iar cand s-a format coada, ne-am pomenit ca suntem in primii 5. Norocul incepatorului! A venit apoi un “ciot” de om cu un bat in mana, care ne-a dresat pe loc: cate unul la rand si se cumpara doar un biletde persoana (ca sa se evite bisnita, ne-am zis noi).
Si asa in formatie am asteptat minute bune. Intre timp se zbiera in continuare. Altii mai curajosi se bagau in fata sau mai formau o coada. Ciotu’ mai venea din cand in cand si mai ameninta cu batul prin aer.
La un semn, nu stiu care, s-au adunat cu zecile in jurul lui si biletele au inceput sa se vanda. Coada cred ca fusese asa.. de comicareala. Am fluturat banii prin aer strigand, total neconvingator “mister, mister!”
`
M-a scos Tudor din iures… amandoi cu noroi pan’ la glezne, calcati in picioare, la propriu, si cu buza umflata. Nici unul dintre noi, se pare, nu are o pregatire care sa ne permita sa ne descurcam in asemenea situatii. Mi-au dat lacrimile… de ciuda! Niciodata (sau de foarte mult timp) nu m-am mai simtit asa de neajutorata, de neimportanta.
Tudor vine cu o solutie extrema: mergem la aeroport! Sunt zboruri de mai multe ori pe zi catre Dire Dawa, dam 200$ pe doua bilete si aia e! Bun! Oricum eram prea dezamagiti de atmosfera de acolo.
La iesire, un taximetrist incearca sa ne jecmaneasca. Prea mult! Stiam ca mai mult de 50 de biri nu face pana la aeroport. Ne-a luat, dar la destinatie nu avea sa dea rest la 100 decat 33 de biri!!! Am alergat prin parcare, am schimbat si i-am intins tampita de bancnota de 50 de biri. De afara parea o scena…
`
In aeroport – alta minune! Tudor isi da seama ca are la el portofelul cu cutit, petarde, etc. Il scoate si il baga in bagajul mare, de cala, dar il vede un politist. Vine, cere, vede, ne invita la detectorul de metale. Pe Tudor il descalta… circ! Ma si vedeam intr-un birou mic cu lumina in ochi.
Culmea – ne dau drumul! Dupa ce ne-au plimbat pe la ghisee, EVIDENT, nu erau locuri la nici o cursa in ziua aia. Oribile ore!
`
Singura solutie era sa ne intoarcem la Baro Hotel. Era acolo un tip care pleca cu masia personala spre Dire, a doua zi. Nascut acolo, inalt.. si putin dubios. L-am asteptat la hotel, i-am povestit.. si, daca prima data ne invitase el, acum am cerut noi sa mergem cu el. Am batut palma pe 600 de biri (60$), drum de 8 ore (600 km), ni s-a parut rezonabil. Cat l-am asteptat sa-si faca bagajul, au venit si gandurile negre: cine e asta? Are si un prieten cu el (din Elvetia).. Unde ne duce? Ce ne face? Etc.
`
Am mutat prin bagaje banii multi, ne-am facut scenarii, ce sa zicem, etc. Am pornit la drum cu emotii foarte mari, care au crescut in momentul in care cei doi si-au aprins o mare tigara cu marijuana. Jointu’ emana un mega miros! Recunosc ca m-am panicat rau. Fuma si soferul cot la cot cu amicul. La finalul drumului fumasera deja 5, iar eu ma impacasem cu gandul.
Drumul a fost minunat, si daca nu venea noaptea, eram in stare sa ma holbez pe geam ore in sir. Vegetatia impresiona prin cactusii care cresteau enormi si prin faimosii copaci-ciuperca, cei pe care nu ai cum sa nu-i vezi in toate vederile cu apusuri din Africa.
Am oprit de nenumarate ori, sau am incetinit din cauza caprelor, a vacilor si chiar a cirezilor de camile care se deplasau exclusiv pe sosea. Fara claxon aici esti mort. Toata lumea claxoneaza, de “salut”, de “atentie ca trec”, sau pur si simplu de “la o parte!”.
Awash e un mic orasel prin care am trecut si am oprit sa schimbe Bisrat (soferul) rotile pe spate. La “vulcanizarea” la care am oprit s-au adunat cu totii in jurul nostru. Bisrat vorbea amharica, asa ca nu paream chiar de pe alta planeta. Mi-a placut de un pusti de acolo care ne-a spus in engleza toate culorile pe care le stia, a scris in tarana un “W” de la Watch (ceasul lui Tudor de la mana).
Ne-a placut ca nu a cerut nimic, Vroia doar sa vorbeasca cu noi. Tudor spune ca oamenii din est sunt mai mandri, nu cersesc.
Dupa Awash am dat de cel mai frumos drum pe care l-am intalnit pana acum: de-o parte si de alta a drumului era un lac foarte mare, si aveai impresia ca mergi pe apa. La un moment dat a inceput sa bata vantul cu putere, si in zare se formau mici vartejuri de nisip, iar mai incolo am intrat in plin intr-un fel de furtuna de nisip – nu se mai vedea nimic la orizont, si imediat dupa a inceput o ploaie torentiala.
Dupa Awash am dat de un parc national, si tot prin zona ne-a taiat calea o antilopa cu puiul ei. Am fost cu totii impresionati! S-a facut mare caz. Era si normal.
Drumul e foarte bun. Doar din loc in loc sunt portiuni mai proaste, dar rar. La un moment dat mai multi copii asezau pietre pe portiunile proaste, iar cand masinile incetineau, veneau la fereastra si cereau bani pentru ca “repara drumul”.
Si tot apropo de drumuri: aici daca o masina ramane in pana, sau are probleme, nu se folosesc triunghiuri reflectorizante, ci pietre. Ca sa le vezi si sa treci pe cealalta banda, oamenii isi inconjoara masinile cu bolovani.
Am apucat sa mergem si noaptea, vreo 2 ore. Am inteles de ce microbuzele sunt periculoase. Serpentinele sunt foarte multe si stranse, drumul nu e luminat deloc, iar masinile care vin din fata te orbesc. Mai mult! Cam la fiecare intrare in sat/orasel e cate un punct de control. Cand esti cu autobuze sau microbuze esti oprit de politie: se cauta arme, marfa de contrabanda si droguri. Cu o masina particulara nu patesti asa ceva.
Pe drum am vazut mai multe microbuze accidentate si abandonate. Pe scurt, drumul noaptea este foarte infricosator.
`
La 20:30 am ajuns si la hotel, unde ne-am cazat (cu 200 de biri am primit TV cu CNN, apa calda, balcon si un pat dublu curatel). Am stat jumatate de ora la internet, am mancat o supa de pui si gata! Eram rupti! Maine urmeaza sa ne intalnim tot cu Bisrat la 08:30. Ne duce mai departe in Harar. Ii iese si lui un ciubuc, normal!
`
`
`
`
`
`
`
`
`
`
`
`
`
`
