Tudor Vintiloiu | Blog

A plouat mai toată noaptea  … cred … şi puţin de dimineaţă, la cum arătau străzile şi la ce abur ieşea din oraş. În plus, e foarte frig! Dimineaţa a fost ca o zi în Predeal, la început de toamnă. Când am ieşit să luăm micul-dejun – pustiu peste tot: străzile goale şi magazinele închise. Azi şi mâine se sărbătoreşte „Dia de los Difuntos”, prin urmare toată lumea e la cimitir. Azi şi mâine se face curat în cimitir, lumea aduce aici braţe de flori şi împarte pâinici colorate, în formă de copii.

La cafeneaua unde ne-am oprit, am luat un mic-dejun sănătos:  ne-a adus cafele uriaşe în căni de ceai, iar laptele, separat. E gras şi miroase a lapte de ţară. Am luat şi suc natural de papaya, care te satură până la prânz. Tudor s-a aruncat şi la pâine prăjită cu unt şi gem. După am luat-o prin piaţă, care era vizibil micşorată. Oamenii, am aflat de la centrul de informaţie turistică, erau duşi cu toţii la cimitir. Aşa că am liuat-o la picior şi am avut ceva de mers: cimitirul se află fix în partea opusă, la ieşire din oraş. În scurt timp am văzut că forfota de ieri din piaţă se mutase aici: valuri de oameni se îndreptau în aceeaşi direcţie ca şi noi.

Îmbrăcaţi frumos (femeile cu cămăşi albe, mărgele colorate şi mâneci ţepene, scobite, peste care, inevitabil erau legate eşarfe în culori închise, iar bărbaţii – cu cămăşi şi pantaloni albi, iar deasupra poncho-uri negre şi neapărat pălării pe vârful capului în aceeaşi culoare) se duceau să-şi vadă morţii. Sunt îmbrăcaţi la indigo şi aproape toţi au încălţări la fel: femeile poartă un fel de balerini negri din catifea, decupaţi uşor la vârf, cât să lase să se vadă două degete şi susţinuţi la călcâi cu o banderolă albă…bărbaţii – la fel, doar că încălţările lor sunt albe.

Străduţa care ducea la cimitir era împănată cu vânzători. Strigau în gura mare despre fructele dulci pe care le aveau, iar cei care vindeau flori se întreceau în aranjamente, unele de-a dreptul spectaculoase: crini şi orhidee bătute, trandafiri şi multe altele pe care le-am văzut dor prin cărţile despre grădinărit. Pe lângă astea, se mai vând şi felicitări cu Iisuşi sau motive biblice şi coroane negre din pungi de plastic! A … erau şi flori din plastic. Intrarea în cimitir e grandioasă – scări largi, cu balustrade solide, de poiatră şi copaci tunşi. Au şi morminte cum avem noi: o ridicătură de pământ şi o cruce înfiptă la căpătâi, dar cele mai multe sunt construcţii care seamănă cu blocurile de locuit, doar că ceva mai mici. În loc de ferestre au o deschizătură cât să încape la fix un sicriu. Locurile ocupate sunt zidite, apoi se pune un geam. Arată … cel puţin ciudat. Unele construcţii de felul ăsta sunt înalte. Au şi 5 etaje şi e nevoie de scări pentru ca familia decedatului să poată face curat şi să pună flori. Din ce am văzut azi, e zi de curăţenie în cimitir: se mătură, se dă cu var, florile vechi se înlocuiesc cu altele noi. Şi, culmea, lumea e fericită! Se râde, se vorbeşte tare, iar copiii aleargă dezlegaţi prin cimitir. E prilej de întâlnire în familie şi nimeni nu plânge, nu are vreo mimă serioasă şi nici măcar nu suspină.

După ce termină treaba prin cimitir, familiile se retrag la zecile de tarabe care fac de mâncare. Există şi curţi care se deschid cu scopul ăsta. Proprietarii scot mese de plastic, cu scaune din acelaşi material, pun muşamale înflorate, încing cazanele şi aşteaptă muşterii să mai facă un ban. Servesc peşte prăjit, melci mărunţi cu sare şi lime, iar la multe case d-astea tronează la intrare un porcuşor întreg făcut, cumenit, cu ardei iuţi în urechi. Cine vrea porc, e servit cu ce bucăţică vrea. De băut – au un suc anume, care se serveşte numai la sărbătoarea asta – Colada Morada, de care m-am îndrăgostit. Ne-am aşezat şi noi într-o curte, am dau un dolar şi ne-am trezit în faţă cu două pahare mari, pline ochi cu ceva care seamănă a compot. Colada Morada se serveşte fierbinte foc, e de un roşu închis, e vâscoasă şi are bucăţi de fructe (afine,mure şi ananas). L-am lins pe tot. E ca o masă. Lui Tudor însă i s-a aplecat. Ecuadorienii beau Colada cu pâine (un fel de colac defapt). Tudor n-a înţeles raţionamentul: când comandă de mâncare nu primeşte pâine decât rar şi doar dacă cere. Ei mănâncă orez în loc de pâine. La Colada însă se împart cu generozitate colaci.

Mă uimeşte că ecuadorienii mănâncă pe fugă. N-au plăcerea statului la masă, cum zice Tudor. Mai mult: i-am văzut mâncând pe stradă peşte prăjit în farfurioare mici de plastic. Pare incomod, mai ales că eu de exemplu pentru peşte prăjit, am nevoie de două mâini.