Ziua 3 – 31.10.2009

January 2nd, 2010 Leave a comment Go to comments

Agitaţie mare astăzi. Ne-am trezit la 6. Primul gând, repede la foc automat să ne facem bagajele, să vedem ce lăsăm la hostel pentru păstrat şi ce luăm cu noi pentru cele 3 zile cât avem de stat în Otavalo (orăşel mic, de munte, la 3 ore de Quito, unde se păstrează tradiţiile de Ziua Morţilor). Tudor era stresat la maximum: şi-a adus aminte de episodul de anul trecut din Addis Abeba, când, deşi treziţi cu noaptea-n cap nu am reuşit să ne suim în autobuz din cauza îmbulzelii. Sper să nu se repete istoria.

Ne-am făcut griji degeaba. A fost aglomeraţie mare, e drept, sute de oameni  cu tot cu bagaje, mergeau cu toţii spre Otavalo să sărbătorească Dia de los Difuntos, dar totul se face organizat. A mers ca pe roate. Bine, recunosc, am dat peste o doamnă care stătea şi ea, ca şi noi, la coadă la bilete, şi care ne-a ajutat mult cu îndrumările. Avem ceva în comun: soţul ei a lucrat operioadă în România (culmea!) şi zice că Ecuadorul şi România seamănă – au relief asemănător, cu munţi, cu văi, cu mare, deltă şi că lui i-a plăcut mult. N-am contrazis-o.

Am dat doi dolari de căciulă pe bilete, am intrat în zona în care trag busurile şi am aşteptat. Tudor a legat o conversaţie cu doamna cea drguţă. Eu – căscam ochii. La un moment dat mă acostează unu, cu figură de bişniţar. Haios la mutră, cu dinţi mari, alb-gălbui, şi-un ghiul mare pe inelar. Reuşesc să fac faţă conversaţiei, dar nu mai departe de „Hola! Sunt din România!”. M-a întrebat el, nu m-am trezit io vorbind. I-am zis apoi că nu ştiu să vorbesc spaniolă, ca să nu mai dau din cap atâta şi să-mi şterg zâmbetu ăla cretin de pe faţă. Tipu a reînnodat apoi conversaţia cu Tudor: câte ore am zburat cu avionu, cu avionul am venit, nu?, cât costă biletul?, câât??!!, cât stăm în Ecuador?, o lună?? … Mamăăă, face el, înseamnă că aveţi vreo 10 mii de dolari la voi de cheltuială, că doar staţi la hotel, mânceţi în oraş, şi tot aşa ne număra el banii din buzunar. Am râs … înţelegeam acum unde bătea curiosul (care,era dealtfel inofensiv, cred). Doamna drăguţă pe care am cunoscut-o i-a tăiat-o scurt: nu cred că au atâţia şi, în fond, să cheltuiască, că doar de asta au muncit, nu? Ce mi-a plăcut! Parcă era mama noastră! Hihi

Am făcut două ore şi ceva până în Otavalo, iar drumul a fost de vis: serpentinele, văile abrupte, munţii neruşinat de înalţi nu m-au lăsat să adorm. Tudor n-a avut treabă. Şi-a bălăngănit non stop capul bleg. Cică el trebuie să doarmă că i se face rău în maşină când nu e el la volan. Am mers (imediat ce am ieşit din Quito)pe autostrada Panamericana. Autostradă dom’le pentru toţi cei care ne întreabă dacă „ecuadorienii ăştia” sunt civilizaţi. Dealtfel drumurile sunt bune … bilă albă pentru colonialişti. La ieşirea din oraş – aglomeraţie mare. O groază de oameni erau pe şosea şi vindeau tot ce se putea: apă, suc, chipşi, etc. Unu, foarte tare, vindea pinguini gonflabili, de jucărie şi ocupase o bandă întreagă. Pusese vreo 15 pe jos. Cine ar fi cumpărat aşa ceva? De mâncat, de băut înţeleg că doar urma un drum mai lung sau mai scurt, în funcţie de destinaţia fiecăruia … dar pinguini gonflabili??!!?

Când am ajuns în Otavalo (care e relativ micuţ)am pus repede mâna pe ghid să găsim hotelul. În 20 de minute de mers pe jos am ajuns. Plătim aici 14 dolari pe noapte, nu avem mic dejun inclus, în schimb avem baia noastră cu apă caldă şi wireless moca. Păcat că suntem cu 7 ore în urmă. Când ne aşezăm seara la scris, acasă e două dimineaţa şi nu putem să vorbim cu nimeni în timp real. Ne mulţumim cu mailuri. Casa în care stăm e veche, masivă, vopsită în alb şi turcoaz, iar tipa de la „recepţie” ne-a zis că proprietarul a construit-o singur cu tatăl lui. Se vede: nu are nici un perete drept. Ne-am aruncat ghiozdanele şi-am tăiat-o în piaţă.

_mg_4654

Aici e piaţă în fiecare zi, dar azi, sâmbătă adică, piaţa se întinde pe mai multe artere ale oraşului. Practiv se închid străzi pentru ca vânzătorii să-şi aşeze marfa colorată. Se spune că e printre cele mai mari pieţe în aer liber din America de Sud. Aşa o fi. Oricum, îţi trebuie orientare ca să nu te pierzi în labirintul de mese şi măsuţe pe care stă marfa şi, mai ales, să nu te învârţi în cerc şi să ratezi alte lucruri. Găseşti aici laolaltă ţesături, bijuterii, tot felul de suveniruri pentru turişti, covoare, haine, genţi de piele, pălării de Panama (da, aici se fac, nu în Panama!), fructe, legume, cereale…e o zăpăceală de culori şi mirosuri de te ia ameţeala. Vai ce-mi place!! Fetelor de pretutindeni, aici e de voi! Orice ai vrea să cumperi se negociază.

_mg_4653

_mg_4700

_mg_4708

_mg_4734

După Cambodgia şi Etiopia în continuare nu stăpânesc procedeul. Mi-e ruşine de mor să mă târguiesc. Las treaba asta murdară mai mult pe seama lui Tudor. El se descurcă. Dacă nu negociezi rişti, de multe ori să dai mai mult, mult mai mult decât preţul corect. Dacă îţi permiţi să dai, e şi mai bine. Îi faci fericiţi. Treaba asta cu negociatul aici nu e foarte stresantă. Totul se face cu zâmbetul pe buze şi nimeni nu se supără. Azi am încercat şi io … începe să devină plăcut.

La început Tudor făcea poze pe furiş, timid, din când în când…apoi a prins curaj şi n-a mai lăsat aparatul de la ochi. Nimeni, dar absolut nimeni n-a protestat, n-a întors spatele, n-a vorbit urât.

_mg_4681

Eu am cerut voie de câteva ori sa fac poze … şi mi s-a dat.

De mâncat am mâncat la tarabe, în piaţă. Se făcea mâncare pe loc, iar pe mese improvizate, cu muşamale înflorate te amestecai printre ai lor şi mâncai ieftin şi bun. N-am făcut nazuri şi am mâncat ce luau şi ei: peşte prăjit, chifteluţe de cartofi, orez, salată de sfeclă roşie şi varză. Carnivorii îşi puteau alege o bucăţică bună dintr-un porc întreg, care trona de obicei pe mese cu ardei roşii în urechi. În cazane ca de armată fierbeau şi supe de pui extrem de picante. Un cuplu de turişti ne-a zis că e picantă şi pentru ei,care de regulă mănâncă picant. N-am încercat. Nu vreau să-i şochez stomacul. În schimb, am încercat ceva light: orez cu pui, chifteluţe de cartofi, sfeclă şi varză, plus două Coca Cola. În total – 2 dolari. Ne-am scos. Mâncarea a fost delicioasă şi am uitat că vasele erau soioase, lingurile mai puteau fi spălate, iar doamna bucătăreasă ne-a ales cu mâna cele mai bune bucăţele. Am zâmbit când, aceeaşi doamnă, a dat la o parte surplusul de salată din farfurie tot cu mâna. Contează cred că a pus suflet în mâncare şi, oricum, Tudor a avut grijă să-şi care farmacia după el.

img_7474

_mg_4659

_mg_4660

Tot în piaţă am văzut că se vând pâinici de diverse forme: caluţi, copii, etc. Cu jumătate de dolari mi-am luat şi eu una.E crocantă, că are coajă multă şi mai e şi colorată. Am aflat că se împart de Ziua Morţilor, aşa cum se împart la noi colacii, sau coliva.

_mg_4658

Din păcate ziua s-a terminat cam repede. După doar 3 ore de hălăduit prin piaţă a început o ploaie torenţială şi rece care nu dădea semne că s-ar opri prea curând.

Acum dârdâim la o terasă, cu o cafea fierbinte cu lapte gras (face bănuţi galbeni la suprafaţă) şi ne gândim la cele 30 de grade de azi, de la prânz. Acum nu cred că sunt mai mult de 13 că ne ies aburi din gură. A scăzut mult temperatura. Şi clmea ironiei: ne-am lăsat în Quito pelerinele de ploaie. La aceeaşi terasă am băut şi ceai de coca (la pliculeţ). Seamănă cu ceaiul verde, doar că e un pic amar. Tudor zice că n-am voie să aduc în ţară pliculeţe d-astea de ceai. Păcat…ar fi fost un cadou drăguţ pentri prieteni. La ceai am asezonat şi marmeladă de Guayaba – un fruct dulce, roşu în interior.

_mg_4751

_mg_4765

  1. hints miklos
    January 3rd, 2010 at 23:17 | #1

    Cum se poate circula cu trenul,se poate ajunge in sud cu autobuze, dar vulcanii sunt in circuite turistice? Care luna este accesibila pentru un european. Va multumesc Miklos

  1. January 13th, 2010 at 22:22 | #1
You must be logged in to post a comment.
eXTReMe Tracker