Tudor Vintiloiu | Blog

Am făcut ochi la 4 dimineata. M-a terminat fusul orar. Aseară am picat ruptă la 7.30. Când am deschis ochii afară era încă beznă, aşa că m-am mai foit vreo două ore. Pe la 6.30 nu mai avem stare. L-am sculat şi pe Tudor şi am luat un mic dejun extrem de bogat: cafea cu lapte, suc de mango proaspăt stors, omletă, pâine prăjită cu unt şi un gem divin, plus o banană.

Apoi imediat am pornit spre „Mitad del Mundo”. În traducere – „Mijlocul Pământului”. Toţi turiştii vin aici să vadă unde e trasată linia ecuatorului (impropriu spus – calculele recente arată că ecuatorul e la aprox. 100 de metri de locul respectiv).  Ştiu că la plecare şi mai ales atunci când ne făceam planurile am zis că o să fugim de locurile cu mulţi turişti … şi uite că fix asta facem.  Dar avem o scuză … e ecuatorul , frate, linia aia despre care înveţi la geogra, locu ăla special unde oamenii stau cap în cap (glumăăăă). E, deci, un „must”.

Am luat un taxi şi am ajuns la ceea ce ecuadorienii numesc „Disneyland”. Poţi petrece lejer o zi întreagă aici fără să te plictiseşti. Ai terase cochete, magazine de suveniruri (unde merge brici negociatul), un planetariu, un muzeu, alei pline de verdeaţă, bănci confortabile şi muzică bună. Bafta noastră a fost că am venit aşa de devreme (la 9 dimineaţa deschide, iar noi eram la 9 fără 5 acolo) că turiştii au început să apară târziu, când noi ne pregăteam să plecăm. Am împărţit aleile doar cu localnici şi copii de la şcoală. Evident am făcut tone de poze la ecuator: cu picioarele in ambele emisfere, trântiţi pe jos, crăcănaţi, în picioare, pe vine…în fine, o mulţime. Tudor zice că se simte la fel în ambele emisfere.

Stăm acum la o terasă şi ne arde soarele. Extrem de plăcut, având în vedere că e aproape noiembrie! Şi tocmai am văzut un colibri. Mic, drăguţ, de un albastru metalic. Ăştia de la terasă au un dispozitiv de plastic, umplut cu apă cu zahăr, care imită florile. Păsările astea minunate se adună aici ca la un festin.

La întoarcere în Quito am luat un bus, ca să nu mai dăm 15 dolari pe taxi! O avere! De ce e o avere? Pentru că Quito e al naibii de mare (are 3 mil de locuitori). Şi nu neapărat mare, cât lung. Ca să ajungem la Mitad del Mundo am mers 40 de minute cu taxiul şi nu am stat prinşi în trafic o secundă! Autobuzul ne-a costat 0,40 dolari de căciulă. Afacere, nu? Numai că planul ne-a ieşit doar pe jumătate.

Le iau pe rând. Am luat autobuzul. Aici biletul se plăteşte la taxatoare (sună cunoscut, nu?). Toate locurile ocupate. Aproape toate, pentru că şoferul mi-a arătat că pot sta pe scaunul din faţă, de lângă el. Busul e personalizat. Dacă erai atent, cu siguranţă puteai spune câte ceva despre cel care conducea. Un îngeraş de plastic, cu flori din acelaşi material, arăta călătorilor că şoferul e ocrotit de Doamne-Doamne. Omul pare responsabil: pe jos e plin de covoraşe care să reţină apa. Pe scaunul de lângă şofer e un bol cu mărunţiş din care se tot alimentează taxatoarea, şi tot aici un teanc mare cu CD-uri cu muzică locală, cred. Oricum în boxe asta se auzea. Autobuzul opreşte în staţii, dar mai mult pe lângă sau printre staţii. Taxatoarea, pe lângă taxat, îţi mai scoate din când în când capul pe geam ca să strige destinaţia.

Autobuzul ne-a lăsat la marginea Quito-ului, într-o mega-autogară, capăt de linie. Aici, Tudor, în spaniolă întreabă un gardian ce bus să luăm pentru zona Mariscal (unde se află hostelul la care dormim). Ăla zice, Tudor dă din cap, io zâmbesc tâmp. Nu ne-a lămurit. Tudor mai întreabă o doamnă. Zice şi aia. Io iar zâmbesc. La final, Tudor zice că a înţeles poate 10 la sută din ce-a trăncănit doamna amabilă. Ca să nu fim proşti până la capăt, Tudor mă trimite la o chinezoaică pe care o zărise, ca s-o întreb, în engleză de data aceasta, cu ce bus să ajungem în Mariscal. Io refuz. Mă încăpăţânez aiurea. Poate şi pentru că vreau să am pe cine da vina în cazul unui eşec. Ne botoşim amândoi. Tudor îmi reproşează că nu întreb şi deci nu mă implic, iar io îi scot ochii că s-a bătut cu pumnu-n piept acasă că ştie spaniolă şi când colo, nu înţelege! Ne aşazăm la o coadă aiurea. În fond, toate busurile mergeau undeva în oraş.

Oamenii de aici ar trebui să ne dea lecţii. Când aşteaptă busurile, formează o coadă, în ordinea venirii. În nici un caz nu se urcă primii îia cu coate mai ascuţite.Vine un bus, urcăm fără bilet (am crezut că plătim la taxatoare, dar aici nu există aşa ceva) şi mergem aşa vreo juma de oră. Tudor, dragul de el, e ambiţios şi mai întreabă o doamnă , tot în spaniolă (observăm că insistă să se descurce în limba locală) unde să coborâm pentru Mariscal. „Unde cobor io”, zice ea. La coborâre, ne zice să avem mare grijă la buzunare acolo. Nu înţeleg de ce. Doar zona în care locuim e una foarte ok. Ne dăm seama că autobuzul ne-a lăsat undeva la marginea centrului vechi, cu care făcusem cunoştinţă cu o zi înainte. Mai escaladăm câteva străduţe şi ne dăm bătuţi. Ştim drumul dar nu ne mai ţine să mergem pe jos, aşa că oprim un taxi. Face 2 dolari până la hostel. Tudor întreabă iar de Mariscal şi-i dă înainte cu spaniola. Surpriză! Ne lămurim în sfârşit de ce nu pricepea lumea când zicem de Mariscal. Taximetristul, om simpatic, ne spune că NU există zona Mariscal (în cazul ăsta fac ceva pe ghidul Lonely Planet). Mariscal e un buleverd mare, iar noi stăm lângă str. 1 Dec. Şi nu e tot! Tudor întreba şi de „albergues”. Ştia el că înseamnă hoteluri. Taximetristul zice însă că înseamnă „cămine”, adică unde stau drogomanii şi în general oameni dubioşi şi fără bani. El de asta era aşa de uimit când Tudor îi zicea că vrem să mergem la „căminele de pe Mariscal”. Taximetristul a râs tot drumul de încurcătură. Si mie mi s-a părut amuzant, dar parcă nici chiar aşa! Cică cel mai bine de acum, când ne urcăm într-un taxi, să zicem „hotel” sau „hostel” şi ca zonă – Gringolandia.

Una peste alta, azi a fost o zi drăguţă, chiar dacă am orbecăit prin autobuze. Acum ne relaxăm la o cafea de seară (e 17.45 şi în curând o să înceapă să se întunece).

Io-s răcită rău. Am nasul înfundat de când am plecat de acasă, în avion mi-au pocnit urechile de moarte, iar acum m-am trezit şi arsă rău pe faţă. Am şi buzele crăpate.

Acum, înainte să vină cina, împărţim păreri. Ne place aici. Io tot nu-mi revin cu oraşul. E atat de curat şi îngrijit că nu-ţi vine să crezi. Vegetaţia mă dă pe spate: parcă au peste tot specialişti în peisagistică . Oraşul arată minunat. Sau poate e din cauza soiurile de palmieri şi cactuşi arată altfel pe străzi.

În curând se face Halloween. Io uitasem, dar toate barurile şi cafenelele din centru sunt împodobite de sezon. La Coffee Toffee unde stăm sunt pânze de păianjen portocalii şi tot felul de măşti peste tot. Nu cred că au luat sărbătoarea de peste Ocean. Ecuadorienii sărbătoresc pr 1 şi 2 Nov. Ziua Morţilor, sau, cum zic ei, „Dia de los Muertos”. Ehehe… dar noi o s-o prindem în Otavalo – un orăşel unde tradiţiile înca se păstrează.

La cină ne-am lăfăit: două cafe latte mari, o bere, o cola, Tudor a mâncat şniţel cu piure (există, da!), iar eu – o salată cu de toate. În total – 15 dolari.