N-o sa incep sa bag vechituri, promit. Insa ma uitam azi prin miile de poze care zac in hard-disk-ul meu, si am dat peste un “proiect” pe care am incercat sa-l fac in Paris, nu am fost multumit de rezultat la momentul respectiv, asa ca l-am dat uitarii.
Cred ca merita macar vazut. Sunt niste poze din metroul parizian.
Dupa un luuung travaliu, in sfarsit am placerea sa va invit sa imi vedeti portofoliul de imagini. Deocamdata e o versiune Beta, pentru ca inca sunt in dubiu daca sa las tot ce am pus acolo, sau sa mai scot, sau sa mai adaug si altele. Asa ca din punctul asta de vedere, niste feedback ar fi binevenit.
Puteti sa intrati de aici, sau sa intrati direct pe www.tudorvintiloiu.com.. si sa va lasati purtati de acolo.
Un alt lucru care merita semnalat, este aparitia in “blogosfera” (urasc cuvantul asta) a blogului foto al ziarului Cotidianul. Va invit sa treceti si pe acolo.
Vroiam mai de mult sa scriu ceva legat de experienta de a fotografia triburile de pe Valea raului Omo. Ceea ce m-a impulsionat a fost articolul scris de amicul Egyed Ufó Zoltán pe blogul sau, intitulat sugestiv “Şpagă subiectelor“.
Vreau sa fiu foarte clar de la bun inceput si sa spun ca de principiu nu sunt de acord cu plata pentru a fotografia. Este o practica daunatoare, care, pe termen mediu si lung, se intoarce impotriva intregii comunitati fotografice.
Simt nevoia sa fac aceeasi precizare pe care a facut-o Ufó, si anume ca vorbesc despre fotografierea oamenilor simpli, nu a modelelor profesioniste, care, evident, trebuie platite.
Dar sa revenim. Daca ar fi sa judec doar din experienta proprie, as zice ca solicitarea banilor pentru fotografii este un obicei care apartine exclusiv continentului African. Am patit-o si in Maroc si in Etiopia. Dar cred, totusi ca fenomenul este mai raspandit, si tine de nivelul de trai al oamenilor.
Ca o pranteza, as vrea sa mentionez ca nicaieri nu am intalnit oameni mai draguti si mai deschisi si mai calzi si mai cu bun simt ca in Cambodgia. Acolo nu mi s-au cerut bani pe poze, desi nici ei n-o duc prea bine.
In cazul triburilor din sudul Etiopiei, chestia asta a fost ridicata la nivelul de industrie.
Triburile din sud au învăţat că banii se câştigă şi altfel – mai uşor şi poate chiar mai mulţi. Nimeni nu ştie exact de unde a pornit toată afacerea, (desi tare as vrea sa-l cunosc pe pensionarul francez - doar un exemplu - care s-a gandit pentru prima data sa dea bani ca sa stea oamenii aia cum vrea el la pozat) dar un lucru e cert: taxa pentru poze e obligatorie.
La fel de obligatorii sunt şi taxa de intrare în trib, taxa pentru staţionarea maşinii cu care vii în zonă sau taxa care se cere pentru participarea la diverse evenimente care se petrec în interiorul comunităţii respective. „You photo!” sau „Two birr photo!” (birr e moneda naţională, iar calcularea parităţii cu dolarul e destul de simplă: 1dolar înseamnă 10 birr) sunt expresii pe care turiştii le aud de zeci şi chiar sute de ori pe zi. Hărţuiţi sunt şi cei care nu au cu ei aparate foto. E aproape imposibil să stai relaxat, să te amesteci printre localnici şi să-i priveşti pur şi simplu.
La fiecare intrare în trib există un ritual care e urmat cu sfinţenie: toţi se aşază în semicerc, în faţa maşinii, cu „hainele de duminică” – stau împodobiţi cu piei şi mărgele tradiţionale, coafuri inedite şi aşteaptă să fie aleşi. Nu ştii dacă ce vezi e aşa pentru că eşti tu acolo sau pentru că ei chiar aşa se îmbracă. Preţul se stabileşte înainte. Mursi au o reputaţie de războinici agresivi, iar „Two birr photo” înseamnă un singur click, o singură declanşare a aparatului foto. În Karo atmosfera e ceva mai degajată. Se plăteşte şi aici, dar femeile nu intră în joc. Îi lasă pe cei mici să ceară să fie fotografiaţi. Ele îşi văd de treburile casei şi cer bani numai dacă le vrei neapărat în cadru.
E foarte uşor să arăţi cu degetul şi să spui „Aşa nu!”.
Dar daca stai judeci situatia actuala, lasand la o parte istoria obiceiului.. iti dai seama ca oamenii astia sunt de fapt fotomodele profesioniste. Ei cam din asta traiesc. Au dat plugul si vitele, si o viata de munca pe o viata de stat gatiti in fata aparatelor.
Este si asta o munca. Si ai de ales (sa zicem). Faci poze sau nu faci poze. Dar ca fotograf asta nu prea cred ca se poate numi alegere. Nu poţi ajunge în Omo şi să pleci fără fotografii.
Ca să-i înţelegi trebuie ştiut că aceştia sunt oameni care stau fie la mâna naturii (pentru ploi şi recolte) fie la mâna turiştilor. Au avut de ales şi au ales ultima variantă.
Ieri s-au anuntat castigatorii editiei 2008-2009 a premiilor World Press Photo, poate cel mai prestigios concurs international de fotojurnalism. Din pacate Romania nu a avut niciun reprezentant printre castigatori, insa fotografii facute in Romania au fost premiate.
Este vorba de seria de fotografii facute de italianul Carlo Gianferro interioarelor de case tiganesti din Romania. Un grupaj foarte bun, mai ales prin simplitatea si originalitatea ideii care a luat premiul 1 la categoria Portrait Story. Este intr-un fel o palma morala pe care ar trebui s-o simtim toti cei care lucram in domeniu, aici, pe plaiuri mioritice. Insa nu o spun cu invidie ci cu admiratie.
Acestea fiind zise, va invit sa priviti mai jos fotografiile cu pricina, iar si mai jos un mini-interviu chiar cu Carlo Gianferro executat exemplar de amicul Marius Cosmeanu la cateva ore de la anuntarea premiilor.
Enjoy!
Felicitări pentru premiu! Când aţi aţi făcut fotografiile cu care aţi câştigat?
Am fost de mai multe ori în România. Ultima oară, în octombrie anul trecut, când am stat acolo o săptămână.
De ce aţi ales să fotografiaţi romi? Ce v-a atras la ei?
E un subiect care mă preocupă de mai multă vreme. Istoria lor, cultura lor, viaţa lor de acum…
Cum au mers şedinţele foto? Cum aţi relaţionat cu romii?, A fost greu, a fost uşor?
Nu a fost foarte uşor, dar nici foarte greu, ca să zic aşa. Am avut noroc cu un colaborator, un ţigan, care mi-a facilitat legătura cu toţi cei pe care vroiam să îi fotografiez. Tipul acesta m-a ajutat foarte mult! După ce am stabilit relaţia cu ei, a mers uşor. Apoi, m-am întors şi am făcut şi alte poze, în alte perioade.
Cum vi s-a părut România?
Fantastică! Realmente, am fost prin toată ţara şi am văzut peisaje care m-au încântat. Am umblat mult cu maşina şi am văzut nişte panorame fantastice. E o ţară frumoasă…
Aţi avut vreun şoc cultural?
Da, au fost, dar nu cu ţiganii….
———————————————————-
Premiul cel mare a fost luat de Anthony Suau, un fotograf din SUA, al revistei Time, cu o fotografie ce infatiseaza un politist inarmat verificand o casa din care au fost evacuati proprietarii pentru ca nu si-au putut plati ratele la timp. O imagine dureros de actuala.
Ultima zi o scriu de acasa, din Bucuresti, la mai bine de 3 luni de la expeditia (asa am ales s-o numesc) noastra. Practic, ultimele doua zile pe care le-am petrecut in Addis n-au fost spectaculoase. Adica, dupa o luna, ne obisnuiseram cu multe.
Acum nu aveam decat sa mai bifam lucruri de luat pentru ai nostri, sa mai punem de-o promenada pe strazi si stradute, sa-si mai « descarce » Tudor obiectivele si … cam atat. Intr-un cuvant – zile de concediu.
Ca sa ne porcim definitiv, Tudor a zis sa lasam «hotelurile» de 8 dolari si sa ne lafaim. Am ales Addis Abeba Golf Club – ceva infiorator de fitos. Gen Bamboo-ul de la noi, sau Fratelli, sau mai stiu io care minune de club, nu face doi bani pe langa . Am dat 40 de dolari pe noapte (observati ca insist cu preturile, desi mi s-au facut observatii ca prea ma leg de ele …eh…sunt femeie) si intr-adevar camera a fost minunata si serviciile in general si angajatii, daca ma gandesc bine, si aerul mirosea altfel.
Era Etiopia pentru bogati. M-am simtit un pic ipocrita…nu stiu de Tudor, dar pe mine nu prea ma tragea inima sa stau, sa ma amestec cu altii decat cei cu care ma obisnuisem deja. Oricum trebuie sa recunosc ca n-am simtit lipsa igrasiei sau a puricilor, dar, intr-o oarecare privinta am avut dreptate. Intai ca fix in seara in care dormeam noi acolo se pregatea o nunta..bleah ! am cerut sa schimbam camera ca sa nu avem vedere chiar la petrecareti in farfurie.
Seara am mancat minunat, la restaurantul hotelului. Tacamuri impecabile, mancare misto, ce mai, excelent. Culmea ironiei a fost ca desi pe tot parcursul sederii noastre in Etiopia am mancat cele mai dubioase lucruri, pe cele mai lipicioase mese (si numai gandul ca eram vaccinati impotriva hepatitei A si B ne dadea curaj), acum, la cel mai cel restaurant ne-am stricat la stomac. Si cand zic asta, vorbesc serios!
Tipa cu care am mers in sud a ramas la alt hotel si bine a facut. Si despartirea de ea a fost asa…un pic ciudata. Desi ne-am petrecut doar o sapt si ceva impreuna, am avut o strangere de inima. Despartirea asta zicea multe: ca Etiopia e pe final.
In ultima zi am mers si la Tomoca (un magazin unde se bea cafea la varice asa, oamenii vin, cumpara, beau repede si ies in 5 min) – sa luam cafea mai multa de la mama ei…ori nu mi-a vandut-o ala cu draga inima, ori sunt io cascata…cert e ca saculetul a ramas undeva printr-un aeroport pe drum. Cred ca prea mi-a fost dor de mama … asta a fost !
La intoarcere mi s-a parut ca drumul a fost mai scurt. Am ajuns mai repede.
Sper ca la urmatoare iesire sa-mi iau un laptop si sa notez la fel, in fiecare zi, ca sa nu mai stea Tudor sa transcrie caligrafii indoielnice. Vreau ca data viitoare cand mai plecam sa fim mai rebeli. Mi-as dori sa nu ma mai enervez pentru fiece nimic cand suntem plecati si visez sa mai vad o felie dintr-un nou continent. Pe Tudor il cheama Africa din nou. Si pe mine … adica raspund la orice chemari, dar mi-ar placea sa pun piciorul in America de Sud…undeva oriunde.
Va multumesc, dragii mei ca ne-ati citit (pot sa jur ca Tudor o sa zica ca e chiftea incheierea, ca el n-o publica … dar mie mi se pare ok sa zic asa.)
tea
`
P.S. Mai jos sunt inca cateva imagini razlete care nu si-au gasit locul in zilele precedente, sau de care am uitat.
`
Am hotarat (pentru a pastra cronologia) sa mai pun cateva imagini surprinse pe drum inapoi catre Addis Ababa, inainte de a posta ultima zi de jurnal si concluziile.
Imaginea de mai sus este facuta din mers, prin parbrizul masinii si surprinde mai multi oameni care traverseaza o portiune de drum inundata intentionat de localnici pentru a iriga o plantatie alaturata de banani.
Mai jos sunt cateva fotografii facute pe malul lacului Awassa intr-un loc care este cunoscut drept “fish market”. Nu e nimic organizat, ci doar un loc unde trag barcile pescarilor cand se intorc din larg, si unde localnicii vin sa cumpere peste proaspat.
Pentru ca Blogger si Google au hotarat (la indemnul cui, as indrazni sa intreb) ca blogul meu are un continut indoielnic, am decis sa-l mut. Astfel, incepand cu data de azi, acest blog se afla la http://blog.tudorvintiloiu.com (adica aici!)
Va multumesc.
Directiunea
Recent Comments